Virtute

Forţa de a săvârşi binele moral, cu bucurie şi perseverenţă, chiar cu preţul sacrificiilor şi în ciuda greutăţilor întâmpinate, atât lăuntrice cât şi din afară. 


<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei


Contrarul virtuţii este viciul. 

Există virtuţi naturale bazate pe natura sau firea omului - trup şi suflet - trup și spirit şi se câştigă prin deprindere îndelungată, ajutând pe om să lupte împotriva pornirilor rele, şi se numesc cardinale fiindcă cuprind pe toate celelalte şi le susţin. 

Sunt: prudenţa, dreptatea, forţa şi temperanţa sau cumpătarea. 

Există şi virtuţi supra-fireşti, supranaturale sau infuze şi sunt dăruite de Dumnezeu pentru a ne ajuta la mântuirea sufletului ca forţe sfinţitoare, ca har. 

Prin darul lui Dumnezeu, omul devine capabil să tindă spre scopul său de a trăi în veci în comuniune cu Dumnezeu - cu Sfânta Treime. 

Aceste virtuţi, numite şi «teologale» pentru că ne pun în legătură cu Dumnezeu, sunt: credinţa, speranţa şi iubirea, care desăvârşesc pe om, făcându-l capabil să împărtăşească viaţa dumnezeiască: «Acum vedem ca într’o oglindă, nelămurit; dar atunci va fi faţă la faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă voi cunoaşte limpede, aşa cum limpede sunt cunoscut. În prezent durează trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea» (1 Cor., 13,12-13).


<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei


Sursa: Carte de rugăciuni şi învăţătură creştină, ediţie îngrijită de părintele Petru Gherman, tipărită cu încuviinţarea şi binecuvântarea Preasfinţiei Sale Episcop Vasile Cristea, Paris, 1976, retipărită în 1990 la Nyíregyháza.

Comentarii