Convingerea creştinului este întemeiată: «Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem: fii ai lui Dumnezeu» (1 In. 3,2).
Dumnezeu dă creştinului lumină minţii şi tărie voinţei - prin har - ca să trăiască ca fiu al lui Dumnezeu, pe urmele lui Hristos care l-a premers pe drumul vieţii veşnice, rămânând totdeauna cu el: «Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii» (Mt., 28,20).
Încă de acum Dumnezeu locuieşte în inima celui botezat, devenit locaşul Spiritului Sfânt.
Prin har, creştinul are deja în el această apă vie - izvor de veşnicie - care astâmpără pentru totdeauna setea (In., 4,1-27).
Semn al prezenţei lui Dumnezeu în el: «Dacă cineva mă iubeşte, îmi va păstra cuvântul, iar Tatăl îl va iubi: şi noi vom veni la el şi vom locui la el» (In., 14,23).
Biserica asigură creştinului o prezenţă specială a lui Hristos prin mijlocirea unor semne sacre - rituri sensibile - sau sacramente-taine, adaptate fiinţei de trup şi suflet ce suntem şi în stare să ne comunice bogăţiile spirituale ale mântuirii obţinute de Mântuitorul.
Grefat vieţii lui Hristos - «Eu sunt viţa, voi mlădiţele» - (In., 15,5), prin sfintele Taine, creştinul, însufleţit de viaţa dumnezeiască, îşi trăieşte existenţa zilnică în credinţă.
El este într-adevăr, după sf. Pavel, un «om nou» care se «reînnoieşte neîncetat după chipul Celui care l-a creat» (Col., 3,10).
Îndrumat de credinţă şi întărit prin har-graţie, creştinul va putea corespunde totdeauna mai bine chemării lui Dumnezeu printr’o purtare demnă (Efes., 1,1-14).
Viaţa morală e o urmare a credinţei.
În orice împrejurare, creştinul rămâne fidel voinţei lui Dumnezeu, fiindcă, altfel, dacă în mod conştient, nu ascultă, face păcat şi se separă de El.
Omul descoperă voinţa lui Dumnezeu prin conştiinţa sa - prin legea naturală înscrisă în inima lui şi respectată de marile civilizaţii în diferite forme: recunoaşterea creatorului, respectul corpului, iubirea părinţilor, sensul familiei, respectul vieţii şi al binelui altuia, şi al adevărului, credinţa în dăinuirea omului dincolo de moarte.
Creştinul, luminat de Spiritul Sfânt, e condus şi de Cuvântul Domnului (fireşte de cele Zece Porunci) exprimat în Sfintele Scripturi.
E Biblia - Sfânta Scriptură - interpretată de tradiţia vie a Bisericii într’o formă înţeleasă de fiecare epocă dar fidelă inspiraţiei divine.
Călăuzit de această lumină lăuntrică şi de norme dinafară, creştinul duce lupta spirituală într’o lume, adeseori ostilă, prelungind lupta lui Hristos împotriva Răului, participând misterului morţii şi învierii Lui, purtând mărturie chiar cu riscuri mari: «Nu vă asemuiţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă, printr’o reînnoire a minţii, ca să deosebiţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bine şi desăvârşit» (Rom., 12,2).
Această mărturie neclintită este un strigăt profetic menit să trezească conştiinţa lumii.
Convins că fiecare om, făcut după asemănarea lui Dumnezeu, e chemat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, creştinul va lucra din răsputeri pentru o lume mai bună, dreaptă şi liberă în măsură să primească «Vestea Bună» a mântuirii, ca toţi oamenii să se unească, peste diviziunile de cultură, rasă şi religie, în iubirea lui Hristos care îi uneşte.
Fiecare creştin «după măsura darului lui Hristos» (Efes., 4,7), este un martor şi un instrument al luminii primite şi al iubirii ce-l însufleţeşte în serviciul binelui comun şi al înfrăţirii oamenilor.
Creştinul este un om deplin dar prin mesajul evanghelic el îşi împlineşte vocaţia de a fi: «lumina lumii» (Mt., 5,14), «sarea pământului» (5,13), «aluat în făină» (13,33) pentru transformarea lumii.
Astfel, creştinul se desăvârşeşte, depăşindu-se pe sine-însuşi, deschis spre valorile infinite - suprafireşti.
Acest ideal se’mplineşte printr’o transformare intimă, printr’o conversiune zilnică a inimii şi o asumare a încercărilor şi a suferinţelor cauzate de rău pe care creştinul le înfruntă în unire cu Hristos: «Eu împlinesc în trup ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos» (Col., 1,24) şi după exemplul său: «Dacă cineva vrea să mă urmeze, spune Isus, el să-şi ia crucea sa şi să vină după mine» (Mt., 16,24).
Prin «misterul pascal» - Hristos mort şi înviat - puterea răului şi a morţii e distrusă şi înfrângerea se transformă în biruinţă: în mod tainic, din moarte ţâşneşte viaţa: «Oricine crede că Isus este Hristos, este născut din Dumnezeu, iar oricine iubeşte pe Tatăl, îl iubeşte şi pe cel născut din el»... «orice este născut din Dumnezeu biruie lumea, iar biruinţa care biruie lumea este credinţa noastră» (1 In., 5,1-4).
De aceea, creştinul este un om ce speră, se roagă, trăieşte în intimitatea lui Hristos, în unire cu toţi care l-au premers pe drumul lui Hristos (sfinţii), invocând ajutorul, mai întâi, al Maicii Domnului - Fecioara Maria - Mama noastră şi a neamului omenesc - «Poporul lui Dumnezeu» - în mers spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Astfel se desfăşoară trăirea creştină într’o viaţă de om, asumată deplin, dar orientată spre deplinătatea dragostei lui Dumnezeu - cu bucuria de a fi iubit, iertat, îndreptat şi izbăvit.
Creştinul, însă, mărturiseşte umil credinţa sa «purtând această comoară în vase de lut» (2 Cor., 4,7), însă «ţinând cu tărie, ca şi cum ar vedea pe Cel nevăzut» (Ev., 11,27).
Ca şi Apostolul, creştinul drumuieşte, liber, cu speranţă, încredere şi bucurie: «Totul este al vostru, voi sunteţi ai lui Hristos, şi Hristos este a lui Dumnezeu» (1 Cor., 3,22-23).
Comentarii
Trimiteți un comentariu