Dispoziţie ce provine de la o autoritate şi orânduieşte viaţa într’o comunitate.
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
În limbaj religios-creştin, se’nţelege Legea dată de Dumnezeu cuprinsă în cărţile Vechiului Testament ce se numeşte şi Legea Veche ce cuprinde legi menite să orânduiască viaţa «Poporului ales» după voinţa lui Dumnezeu care a încheiat o alianţă cu poporul evreiesc din sânul căruia avea să se nască Mesia.
În Noul Testament, cuvântul «lege» are acelaşi înţeles, cuprinzând «Poruncile» - date deja prin Moise - şi voinţa lui Dumnezeu manifestată prin Isus Hristos care perfecţionează «legea» prin porunca iubirii de Dumnezeu şi a aproapelui: «Aţi auzit că s’a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc pe voi şi vă clevetesc (calomniază), ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele, peste cei buni şi cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Mt., 5,43-46).
Când se vorbeşte de «legea veche» şi de «legea nouă» se’nţelege istoria mântuirii, adică planul stabilit de Dumnezeu pentru orânduirea vieţii omeneşti după voinţa lui care se manifestă şi în «legea naturală» înscrisă în conştiinţa fiecărui om: « Căci dacă păgânii care nu au lege, din fire săvârşesc faptele poruncite de lege, aceştia fiind lipsiţi de lege, îşi sunt sieşi lege; şi ei arată fapta legii scrisă în inimile lor, dându-le lor mărturie conştiinţa lor şi cercetarea de sine, care îi învinuieşte, îi şi dezvinovăţeşte, cum se va vedea în acea zi în care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor prin Isus Hristos, după Evanghelia mea» (Sf. Pavel, Rom., 2,14-17).
«Legea naturală» care e proprie omului întrucât e o fiinţă înzestrată cu minte şi voinţă liberă, implică pentru om drepturi şi datorii.
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
Comentarii
Trimiteți un comentariu