Unii spun că religia s’ar fi născut în ziua când a început exploatarea omului de către om, şi ar trebui să dispară în aceeaşi zi cu ea, când condiţiile de trai vor fi mai bune.
Nicio ştiinţă nu poate dovedi acest lucru, şi nici că au fost timpuri, în istoria omenirii, când n’a existat nici o religie.
Dimpotrivă, eul-nostru, conştiinţa arată că religia răspunde celei mai fundamentale cerinţe omeneşti, şi este tot aşa de veche şi va dura cât şi ea.
Se ştie că religia, înţeleasă ca o căutare de absolut, ca sentiment de atârnare de o lume nevăzută, distinctă de lumea văzută, şi cult închinat unei puteri superioare, există pe toată suprafaţa pământului de la apariţia spiritului în om.
Este un fapt, ce nu se poate tăgădui, că, oamenii de toate culorile şi din toate timpurile, erau în căutarea lui Dumnezeu, înainte de a asculta ce le spune Biblia. îndată ce omul a putut să gândească, a început să-şi pună întrebări asupra ceea ce întâmpină în viaţă: suferinţă, bucurie, eşecuri, reuşite, moarte, nelinişte, iubire, ură, bine, rău, frumos, adevăr, libertate etc.
Cu disperare, omul caută răspunsuri mulţumitoare la toate fără să reuşească singur şi atunci, împreună cu alţii, continuă să caute, adeseori în zadar, şi atunci, pentru aş umplea golul din suflet, se’ndreaptă spre Dumnezeu, omul fiind, prin firea lui, cum s’ar spune, un “animal religios”.
Însă religia, contrar a ceea ce spun alţii, n’ar trăi numai din eşecurile omului şi de întârzierile ştiinţei.
«Ajutorul mare pe care l-am avut (în doliu), este că, din copilărie, s’a înrădăcinat solid în mine credinţa nezdruncinată în AtotPuternicia şi Bunătatea lui Dumnezeu. Religia şi ştiinţa nu se înlătură, cum o cred unii sau se tem astăzi; ci ele se completează, una cu alta» (Max Plank)
«Ştiinţele, în ansamblul lor, dispun spiritul să recunoască că Dumnezeu există» (P. Termier).
Orice om, presimte că existenţa nu-i efemeră, nu-i trecătoare cu totul, că viaţa serveşte la un scop înalt, fiindcă altfel: «Dacă noi nu servim la îndeplinirea unui plan prodigios, minunat, atunci ce facem noi aici»?, spunea Psichari.
De accea, omul, dintr’o nevoie religioasă, caută un răspuns în Religie pentru a descoperi dimensiunile propriei sale existenţe, unde se amestecă spiritualul şi materialul.
Mulţi nu urmăresc decât un ideal material, dar, în fiecare om, există totuşi, o aspiraţie religioasă pe care nimeni şi nimic n-o poate înăbuşi, şi ajunge o întâlnire, un eveniment, o încercare, pentru ca să iasă la suprafaţă, încât, se poate spune că n’ar rămânea nimic omenesc în cel care ar ajunge să fie total lipsit de religie.
S’ar putea spune, de asemenea că, din lipsa religiei, oamenii şi-ar inventa false religii, atribuind la oricine, afară de Dumnezeu, numele lui Dumnezeu pe care-l poartă în ei din naştere şi pe care nimeni nu-l poate şterge.
În epocile de mari încercări, «totul este Dumnezeu, afară de Dumnezeu el-însusi», cum spunea Bossuet; sau, după Origene, oamenii care tăgăduiesc pe Dumnezeu, atribuie «oricui mai degrabă decât lui Dumnezeu, indestructibila lor noţiune de Dumnezeu».
Aşa încât, omul se înalţă când recunoaşte cu mintea pe Dumnezeu în operele sale, în tot ce a creat, ca Principiu-cauză şi Scop a tuturor lucrurilor.
Însă, pentru a cunoaşte pe Dumnezeu în firea lui lăuntrică, ceea ce este scopul ultim, suprafiresc al omului, acesta are nevoie de o descoperire supranaturală - prin Isus Hristos.
Omul, din firea lui, este mărginit şi depinde de altul, deci nu poate cunoaşte, în sinea lui, Nemărginitul care nu depinde de nimeni, fiind Absolut, Infinit, ceea e tocmai Dumnezeu.
De aceea, Dumnezeu, face un dar omului, dezvăluindu-se spiritului omului a cărui lumină provine de la El.
Dumnezeu se arată mai întâi prin universul creat unde sunt imprimate «urmele» Creatorului, dar şi prin lumina minţii ce oglindeşte Focarul de lumină dumnezeiesc fără de care oamenii n’ar putea gândi, privi adâncimea lucrurilor: «El a pus lumina sa (ochiul său) în inima lor, pentru a le arăta măreţia operelor sale» (Eclesiasticul, 17,8).
Dacă Dumnezeu este căutat şi dorit de când există omenirea, înseamnă că El este prezent în om: «Tu nu m’ai căuta dacă nu m’ai fi găsit», spunea Pascal, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, prin care El s’a descoperit: «luminează pe tot omul ce vine în lume» (Ioan, 1, 9).
De aceea, un sfânt Augustin a putut spune: «Inima mea este neliniştită, până ce se va odihni în Tine, Doamne».
Deşi raţiunea-mintea e în stare să-şi dea seama că Dumnezeu există, din cauza păcatului, ea e slăbită şi întoarsă din avântul de a cunoaşte Adevărul suprem, după cum şi conştiinţa e întunecată de pasiuni, de aceea, omul are lipsă şi de ajutorul dumnezeiesc pentru aş atinge scopul ultim.
Istoria civilizaţiilor şi a religiilor ne instruieşte despre nenumăratele deformări a înţelegerii lucrurilor sacre.
Astfel, omul a ajuns să confunde pe Dumnezeu cu natura, să vadă divinitatea întruchipată oriunde: în soare, fenomenele naturii (fulger) etc. şi în zilele noastre să atribuie puteri peste măsură ştiinţei, tehnicei.
Ba, uneori, omul, ameţit de orgoliu şi putere, a încercat să ia locul divinităţii, socotindu-se stăpân pe destinul său.
Tocmai pentru asta, Dumnezeu s’a descoperit-revelat omului, vorbindu-i şi făcându-se prezent în viaţa lui, din dragoste.
Astfel, Dumnezeu şi-a manifestat prezenţa lui prin «gesturile» şi «vorbele» sale, iar prin Hristos «Cuvântul s’a făcut trup».
De atunci, istoria are un înţeles, adică o direcţie şi o însemnătate divină: omenirea adunată prin Hristos, e înfăţişată, toată, lui Dumnezeu; Dumnezeu va fi prezent comunităţii omeneşti adunată prin mijlocirea lui Hristos.
Înainte de întrupare, Dumnezeu a vorbit: «... în repetate rânduri şi în multe feluri le-a vorbit odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în aceste vremuri de pe urmă Dumnezeu ne-a vorbit nouă prin Fiu, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care şi lumea a creat-o. El este răsfrângerea luminoasă a măreţiei şi icoana fiinţei sale, şi el le susţine toate prin cuvântul său puternic» (Sf. Pavel, Ev. 1,1-4).
De aici înainte Cuvântul lui Dumnezeu este taina lui Isus Hristos care ne-a descoperit pe Dumnezeu.
Dacă Cuvântul s’a întrupat într’un anumit timp, e ca să fie prezent în toate vremurile.
Biserica învaţă, totuşi, că Descoperirea-revelaţia s’a sfârşit cu ultimii apostoli şi toate promisiunile profetice înfăptuite în Hristos sunt cuprinse în Scriptură, ca într’un «depozit» ce nu se poate schimba.
Descoperirea terminată în Hristos, este totuşi vie şi actuală (în Biserică) prin Tradiţie care, într’un anumit înţeles, a premers Scriptura.
Cărţile sfinte cuprind o istorie, o credinţă, o lege de purtare, ceea ce a fost trăit înainte de a fi scris şi numai cu încetul, timp de 14 secole, de la Moise la moartea ultimului apostol al lui Isus, au alcătuit împreună Biblia.
Biblia şi Tradiţia sunt strâns unite prin Spiritul lui Dumnezeu care le-a inspirat, fiind amândouă expresia vieţii Bisericii.
După cerinţele timpului, Biserica descoperă «nepătrunsele bogăţii ale lui Hristos», lămurind diferitele aspecte ale Adevărului Credinţei, vechi şi totdeauna noi - printr’o Tradiţie vie, creatoare, după normele Scripturii şi magisterul - sau învăţătura Bisericii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu