Suferinţă

Creştinul nu-i fatalist şi nici stoic pentru a accepta suferinţa ca un destin sau ca un blestem implacabil, ci o priveşte prin Isus Hristos.

<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei

Biblia vede în suferinţă un rău care n’ar trebui să fie, rămânând un mister pentru credinţă care o priveşte în planul lui Dumnezeu: încercare, purificare pentru aleşii săi (Iov), ispăşire pentru păcate. 

Hristos, biruind moartea, şi-a asumat suferinţa pe cruce făcând din ea un act de iubire şi de răscumpărare. 

Creştinii trăind «Fericirile» sunt uniţi cu Hristos în suferinţă: «Nu mai sunt eu care trăiesc, ci în mine trăieşte Hristos. Acela, care acum sunt viu în trup, trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu, care m’a iubit şi s’a dat pentru mine.» (Gal., 2,20). 

Prin suferinţă participăm la mărirea lui Hristos: «Deci dacă suntem copii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori ai lui Hristos, de vreme ce cu El suferim, ca împreună cu El să ajungem la mărire» (Rom., 8,17). 

Sf. Pavel în «suferinţele pe care le îndură» el poate «completa în trupul său ceea ce lipseşte lui Hristos pentru Trupul său, care este Biserica» (Col., 1,24).

<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei

Sursa: Carte de rugăciuni şi învăţătură creştină, ediţie îngrijită de părintele Petru Gherman, tipărită cu încuviinţarea şi binecuvântarea Preasfinţiei Sale Episcop Vasile Cristea, Paris, 1976, retipărită în 1990 la Nyíregyháza.