«Şi s’a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi s’a îngropat».
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
Isus Hristos, un răstignit în plus într’o provincie din imensul imperiu roman.
Crucea, acest instrument de tortură, era folosită pe atunci cu uşurinţă pentru mulţi, încât, răstignirea lui Isus, trecea ca un fapt divers...
Pentru ce amintirea lui străbate veacurile şi mobilizează încă şi acum oamenii pentru comemorarea lui?
Ştiind din timp ce-l aştepta, Isus lămureşte el însuşi dinainte înţelesul morţii sale: «Viaţa mea, nimeni n-o ia; Eu o dăruiesc... Dacă bobul de grâu nu putrezeşte în pământ, el rămâne singur; dacă moare el aduce multe roade... Nu-i mai mare dragoste decât să dai propria viaţă...»
Cu conştiinţa încărcată, credincioşii din toate veacurile au recunoscut răspunderea lor în această moarte.
Iudeii, Romanii: ispita ar fi să arunci vina numai asupra lor făcându-i responsabili de sângele unui nevinovat.
Dar cine dintre noi nu se simte puţin Caifa, Irod, Pilat: orgolios, laş, iubind bunul trai, sigur de sine, de ideile sale, indiferent faţă de adevăr şi de dreptate... dacă nu şi trădător pe urmele lui Iuda...
La Ierusalim, în această Sfântă Vineri, şi-a dat, într’adevăr întâlnire păcatul întregii lumi.
Astfel, ultimul cuvânt rostit de Isus, răsună îndelungat: «Părinte, iartă-le că nu ştiu ce fac».
Patima lui Hristos este o luptă.
O luptă împotriva celor care au confiscat pe Dumnezeu în serviciul unei legi şi unei religii prea omeneşti.
O luptă împotriva imperialismului politic care robeşte justiţia... şi libertatea ordinii şi eficacităţii...
O luptă împotriva urii care ar voi să dărâme totul cu preţul oricărei violenţe.
O luptă de eliberare, contra tuturor alienărilor... ori înstrăinărilor.
Isus moare în serviciul tuturor libertăţilor.
Moartea lui nu merge spre moarte, ci spre viaţă.
Moartea lui face roditoare moartea noastră, deschizându-ne viaţa veşnică.
Vinerea aceea era o Vinere Sfântă.
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
Comentarii
Trimiteți un comentariu