Păcat

Cine nu recunoaşte de a fi făcut vreodată un păcat, greu... uşor...

Apoi, în lume, câte păcate nu se săvârşesc (fac)? Sau în jurul nostru...

Cine nu se simte vinovat de faptele rele săvârşite (făcute).

Pentru a trăi împăcat cu conştiinţa sa, e nevoie de puţină lumină.

Păcatul este săvârşirea unui fapt împotriva voinţei lui Dumnezeu, cu ştiinţă şi voinţă liberă.

În păcat omul, ca şi creatură, se răzvrăteşte împotriva Creatorului său, care din iubire i-a dăruit viaţă pentru a fi fericit.

Când refuzul ascultării de porunca lui Dumnezeu este conştient şi în materie importantă, păcatul este greu şi duce la pierderea prieteniei cu Dumnezeu, deci la osândă.

Omul devine păcătos când nu mai iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, de aceea trebuie să facă pocăinţă, să se întoarcă din nou pe calea dragostei care distruge orice păcat.

Păcatul original-strămoşesc

Acest cuvând vrea să spună starea în care nasc toţi oamenii începând cu Adam, strămoşul şi reprezentantul omenirii, care, prin ne-ascultare faţă de Dumnezeu a făcut pe urmaşi să piardă fericirea şi mântuirea la care sunt destinaţi toţi.

Acest «păcat strămoşesc» nu trebuie confundat cu păcatul personal comis liber şi conştient.

Păcatul original consistă, îndeosebi, în lipsa harului (darului) de unde urmează că omul este separat de Dumnezeu, şi asta face ca el să nu-şi atingă scopul pentru care a fost creat, adică să moştenească viaţa veşnică în care intră prin ştergerea păcatului strămoşesc care se face prin botez.

<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei

Sursa: Carte de rugăciuni şi învăţătură creştină, ediţie îngrijită de părintele Petru Gherman, tipărită cu încuviinţarea şi binecuvântarea Preasfinţiei Sale Episcop Vasile Cristea, Paris, 1976, retipărită în 1990 la Nyíregyháza.