Morală

Ştiinţa care se ocupă de actele omeneşti întrucât sunt orânduite spre scopul suprafiresc al omului; ţinând seamă de liberul arbitru, morala este ştiinţa care trebuie să dea omului regulile de purtare. 

<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei

Omul în activitatea lui liberă îşi propune un scop de care ţin socoteală regulile după care se conduce.

Scopul urmărit poate fi plăcerea, dezvoltarea individului prin efort, dezvoltarea puterii materiale, progresul maşinii, sau dăruirea de sine aproapelui sau lui Dumnezeu. 

Actele omului pot fi mânate de egoism sau de altruism, iubirea exagerată de sine sau iubirea faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu. 

Întâlnirea cu Dumnezeu este scopul ultim, suprafiresc, al omului şi morala propune omului tocmai normele, regulile, care-l vor ajuta la atingerea acestui scop. 

Omul se deosebeşte de animal prin faptul că este liber şi are minte-raţiune, aşa încât, numele de act omenesc se dă numai actelor, faptelor, pe care omul le face, liber, cu voinţă şi ştiinţă, în vederea unui scop cunoscut şi voit. 

În acest caz, omul este responsabil de faptele sale. 

În creştinism, se numeşte moral, actul săvârşit liber în vederea scopului supranatural. 

Din punct de vedere moral, un act liber poate fi: permis sau nepermis, licit sau ilicit, după cum încalcă sau nu o lege; bun şi rău, după cum e conform sau nu conştiinţei morale a celui care-l face; merituos sau culpabil, după cum merită o recompensă sau o pedeapsă. 

Cunoaşterea şi voinţa liberă angajează responsabilitatea omului în actul săvârşit, dar există însă împrejurări care înrâuresc (influenţează) asupra răspunderii: necunoaşterea, eroarea, nebăgarea de seamă, pasiunile, frica, constrângerea fizică, bătaia, schingiuirile, ereditatea, temperamentul, obişnuinţele, educaţia, bolile mintale etc. 

Faptele responsabile sunt orânduite de legile morale care se impun conştiinţei ca o obligaţie pentru atingerea scopului pentru care omul a fost creat. 

Legile morale sunt divine: naturale, dacă sunt conforme cu natura umană sau pozitive, datorită descoperii supranaturale; bisericeşti sau civile. 

Orice om prin simpla lumină a minţii poate cunoaşte legea naturală prin care omul recunoaşte că depinde de o Fiinţă Supremă şi la fel că are un scop ultim la care trebuie să tindă. 

Legea naturală priveşte pe toţi oamenii şi nu se poate schimba. 

Legea divină pozitivă o cunoaştem prin descoperirea suprafirească (Poruncile şi Evangheliile) în Vechiul şi Noul Testament şi se adresează celor care au ajuns la cunoştinţa lor şi indirect la toţi oamenii.

<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei

Sursa: Carte de rugăciuni şi învăţătură creştină, ediţie îngrijită de părintele Petru Gherman, tipărită cu încuviinţarea şi binecuvântarea Preasfinţiei Sale Episcop Vasile Cristea, Paris, 1976, retipărită în 1990 la Nyíregyháza.