Dumnezeu

Cine este Dumnezeu? Cum este El?

Timp de secole, generaţii de oameni, peste tot, şi-au pus întrebarea în privinţa Lui.

În literatura religioasă şi profană, găsim ecoul răspunsurilor atâtor credincioşi şi necredincioşi, filosofi, poeţi, savanţi şi oameni de rând, care cu şovăială şi pasiune, au căutat Fiinţa supremă care să poată corespunde aspiraţiilor lor.

Numele lui: Deus, Théos, El, Eloim, Yahve, vrea să spună după catehism, că «Dumnezeu este un spirit curat, nebănuit de desăvârşit, veşnic, Stăpân atotputernic al tuturor lucrurilor şi al vieţii».

Fiindcă oamenii, după păcatul de mândrie, săvârşit de strămoşii lor, Adam şi Eva, au pierdut cunoştinţa adevărată despre Dumnezeu şi s-au închinat la idoli sau şi-au închipuit pe Dumnezeu sub tot felul de forme greşite, cineva a venit să ne spună cine este El.

Este Isus Hristos, care cu vorbe simple, ne-a spus despre Dumnezeu căruia, omul, multă vreme i-a purtat mai mult frică decât iubire, că El este: Părinte, Tatăl nostru.

El are pentru fiecare dintre noi, o dragoste infinită, fiindcă este Iubirea însăşi, ce vine întru întâmpinarea noastră, gata întotdeauna să ne ajute şi să ne ierte.

Pentru creştini, Dumnezeu are deci un nume, o înfăţişare omenească în Isus Hristos prin care El se’ntoarce spre oameni.

Cealaltă faţă ascunsă a lui Dumnezeu, lăuntrică, e un mister de nepătruns, după cum, orice fiinţă, în adâncul ei, este un mister ce nu se poate comunica, cu atât mai mult Dumnezeu în viaţa lui intimă.

Credincioasă Evangheliei care ne vorbeşte despre Dumnezeu, Biserica ne spune, că Dumnezeu este unic, în natura, în fiinţa lui; este Tată, Fiu şi Spirit, întreit în persoane, formând misterul Sfintei Treimi.

Cuvintele fiind neputincioase să spună mai mult, ne găsim în faţa unui secret şi numai cel care caută şi care iubeşte poate să descopere ceva din misterul lui Dumnezeu, fiindcă El este, cel ce este, prin definiţie: Iubire.

Dumnezeu, se poate El cunoaşte cu mintea?

Au existat în trecut, şi mai sunt, şi astăzi, oameni care, având o concepţie materialistă despre lume şi viaţă, susţin că ideea de Dumnezeu e proprie copilăriei, însă nu minţii omului adult.

Adevărul e că, istoria religiilor şi psihologia adâncurilor firii omeneşti, sunt de acord să recunoască în ideea de Dumnezeu o noţiune fundamentală a conştiinţei umane, ce nu se poate înlocui cu nimic.

Asta vrea să spună că, de la început, conştiinţa omului se manifestă profund religioasă, toată experienţa omului fiind dominată de realitatea sacră.

Aceasta înseamnă că ateismul este ceva superficial, produs sau fenomen secundar al civilizaţiilor decadente, care nu atinge niciodată rădăcinile conştiinţei.

Când, civilizaţiile sunt în criză, având ca urmare îndepărtarea omului de Dumnezeu, înseamnă că s’a produs un dezacord, o ruptură a omului cu el-însuşi, în aşa măsură că, ea nu se poate prelungi fără să tindă la grave tulburări lăuntrice pentru om.

Sub diferite forme, rituri, tradiţii, idei etc., omul n’a încetat, de fapt, să creadă în Dumnezeu, oricare ar fi fost imaginea sub care şi l-a reprezentat: puterile manifestate în natură, aştri, miturile religiilor primitive, magia, diferiţi idoli; când omul şi-a dat seama că gândeşte, (filosofii) a văzut pe Dumnezeu în ideea Binelui (Platon), sau l-a considerat ca primul motor nemişcător al lumii - întâia cauză - (Aristot) sfera supremă ce cuprinde totul etc.

Aici îşi are înţelesul, faptul descoperirii biblice, mai întâi pe muntele Sinai, când Dumnezeu s’a arătat lui Moise şi apoi prin mijlocirea profeţilor, spunând cine este: «Eu sunt», «Eu sunt Sfântul»; «Tu nu vei avea alţi dumnezei afară de mine»; «Fiţi sfinţi cum eu sunt sfânt». (Exodul).

De aceea, Isus Hristos, în care Dumnezeu s’a descoperit ca «Tatăl» nostru ceresc, ne invită, să-L imităm: «Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru ceresc este desăvârşit» (Mt., 5,48).

După Biblie, Dumnezeu nu locuieşte în nicio încăpere făcută de om, fiind «Dumnezeul cerului» (Fap., Ap., 7,48; Isaia, 66), dar în acelaşi timp, El este acela care vine întru întâmpinare omului rătăcit pentru a-l întoarce din nou la El, fiind de-o milostivire şi dragoste nemărginită, cum ni-L dezvăluie Evanghelia sub înfăţişarea Fiului său întrupat, Isus din Nazaret.

Cu toate mărturiile despre Dumnezeu şi urmele Lui din univers şi conştiinţă, - sufletul nostru însuşi fiind chipul său luminat de har -, şi, deşi, El ne-a vorbit prin creaţie şi prin Fiul său, cunoştinţa noastră despre El nu-L poate cuprinde, şi noi nu putem vorbi despre El decât prin asemănare, rămânând întotdeauna pentru noi o taină, un Mister, cât timp trăim pe pământ.

Aici intervine credinţa care suplineşte imperfecţiunile cunoaşterii omeneşti.

Lumina credinţei vine în ajutorul inteligenţei, şi toată viaţa creştină este experienţa trăirii misterului descoperit care nu contrazice mintea care atrasă de har, se lasă dusă dincolo de marginile cunoaşterii noastre, spre lumea spiritului, fără bariere de niciun fel şi unde, prin credinţă, omul va intra, bucurându-se în veşnicie de viaţa de comuniune, cu Dumnezeu după măsura dragostei avută faţă de El.

<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei

Sursa: Carte de rugăciuni şi învăţătură creştină, ediţie îngrijită de părintele Petru Gherman, tipărită cu încuviinţarea şi binecuvântarea Preasfinţiei Sale Episcop Vasile Cristea, Paris, 1976, retipărită în 1990 la Nyíregyháza.