Veşnicie - eternitate

Atribut propriu a lui Dumnezeu care se opune omului care trăieşte în timp, în provizoriu.

Se aplică şi la ceea ce aparţine lui Dumnezeu: Fiul său, Împărăţia sa, fericirea la care sunt chemaţi oamenii etc. 

Veşnicia la Dumnezeu este fără sfârşit şi nici început, fără nicio succesiune, necunoscând nici ceea ce este înainte şi nici după, existând prin sine într’un mod absolut. 

Veşnicia lui Dumnezeu s-a descoperit prin creaţie, dominând timpul, dar şi mai mult când, luând natură omenească în Fiul său, El asumă condiţia temporală a omului, supusă schimbării şi conform destinului, o face să intre în posesiunea vieţii veşnice. 

Timpul devine astfel un fel de receptacul în care veşnicia lui Dumnezeu se comunică omului ce trăieşte în timpul trecător şi schimbător, deschizându-i acestuia veşnicia prin har, făcându-l moştenitor al împărăţiei de veci şi părtaş vieţii dumnezeieşti.

<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei

Sursa: Carte de rugăciuni şi învăţătură creştină, ediţie îngrijită de părintele Petru Gherman, tipărită cu încuviinţarea şi binecuvântarea Preasfinţiei Sale Episcop Vasile Cristea, Paris, 1976, retipărită în 1990 la Nyíregyháza.