Oameni de ştiinţă folosesc acest cuvânt pentru a însemna felul în care speciile animale au ieşit unele din altele în mod progresiv, dezvoltând caractere noi.
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
Fie că evoluţia este o presupunere (ipoteză) sau un fapt ştiinţific, raportată la creaţie, nu se opune la ideea despre un Dumnezeu creator al tuturor lucrurilor, şi nici în particular la ideea unei creaţii directe a sufletului din partea lui Dumnezeu.
Se opune creaţiei biblice, când evoluţia (paleontologie, biologie) este interpretată de teorii filosofice (metafizice) însemnând reducerea omenirii la animalitate, lipsită de un suflet inteligent şi liber, sau în general, reducerea realităţii spirituale la materie, negându-se astfel existenţa spiritului în om.
Teza lui Darwin asupra originii omului care stă la baza evoluţionismului biologic, a fost interpretată de filosofiile atee pentru a nega existenţa spiritului.
Deosebirea între creaţie şi evoluţie, constă în faptul că prin creaţie ceva începe să existe, nefiind mai înainte; este actul original prin care începe evoluţia care presupune că ceva a existat înainte.
Dumnezeu creând, dă posibilitate creaturii să se dezvolte, să se perfecţioneze, creând ea însăşi condiţiile pentru asta.
Odată ce concepţia creştină despre om (antropologia creştină) a sesizat că omul este chiar sfârşitul creaţiei, că, creaţia are un început veritabil şi că ceea ce evoluează rămâne sub atârnarea proprie a creaturii faţă de Dumnezeu, atunci nimic nu împiedică un creştin să asculte ce spun ştiinţele naturii despre ce poate produce evoluţia în lumea creată, şi în particular, despre originea omului.
De altfel, cuvântul «evoluţie» se aplică şi la dezvoltarea spiritului personal prin înfăptuirea de sine, atingându-şi scopul final prin desăvârşire, - ori sfinţenie -; evoluţia se manifestă şi în alte domenii diverse (evoluţia: gândirii, lumii, mediului etc.).
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
Comentarii
Trimiteți un comentariu