Are mai multe înţelesuri: psihologică - intuiţia pe care o are spiritul uman de actele sale şi stările în care se găseşte; morală - proprietatea pe care o are spiritul uman de a judeca valoarea morală a unor acte individuale.
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
Această conştiinţă îmbracă forma unei «voci» interioare, când e vorba de faptele ce se vor săvârşi în viitor şi atunci porunceşte sau opreşte împlinirea lor; conştiinţa se manifestă prin sentimente de bucurie şi satisfacţie, când e vorba de faptele din trecut, sau de durere şi remuşcare.
Conştiinţa, după cum lucrează, poate să fie clară, dreaptă, obscură, îndoielnică, eronată etc., dând faptelor o valoare care face ca ea să fie: conştiinţă bună sau conştiinţă rea.
«O conştiinţă» se spune despre omul a cărui conştiinţă morală este hotărâtă, urmând-o fără compromis; iar «conştient» se spune despre omul care are conştiinţa faptelor şi răspunderea lor.
Conştiinţa morală apare în experienţa libertăţii omeneşti, atunci când omul ia cunoştinţă de responsabilitatea sa.
Biblia foloseşte expresia de «inimă» unde e înscrisă voinţa lui Dumnezeu: - «Căci dacă păgânii, care n’au lege, din fire săvârşesc faptele poruncite de lege, aceştia lipsiţi fiind de lege, îşi sunt sieşi lege; şi arată fapta legii scrisă în inimile lor, dându-le lor mărturie conştiinţa lor şi cercetarea de sine, care îi şi învinuieşte, îi şi dezvinovăţeşte, cum se va vedea în ziua în care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor prin Isus Hristos, după Evanghelia mea» (Sf. Pavel, Rom., 2,15-17).
Lumina adevărului dumnezeiesc străluceşte în conştiinţa omului, în «inima» sa: «Pentru că Dumnezeu, care a zis că din întunecimi să strălucească lumina, el însuşi străluci în inimile noastre spre a lumina cunoştinţa măririi lui Dumnezeu, care este pe faţa lui Isus Hristos» (Sf. Pavel, 2 Cor., 4,6).
Noţiunea de «conştiinţă» în înţelesul de «judecată morală» sprijinită pe convingere intimă, adică prin acceptarea sau negarea realităţii ce se propune în mod liber, implică sensul responsabilităţii.
Judecata conştiinţei, exprimată din convingere, în mod liber, are un caracter obligatoriu pentru deciziile omului.
Astfel se poate vorbi de libertatea de conştiinţă în mai multe.înţelesuri: libertatea pe care o are voinţa de a accepta sau de a nu accepta exigenţele conştiinţei; libertatea de a nu asculta decât de conştiinţa sa faţă de orice influenţă sau constrângere din afară (chiar faţă de autorităţile cele mai înalte dacă ele nu fac apel la conştiinţa însăşi).
Aceste forme decurg chiar din libertate şi corespund unei datorinţe ce îşi are originea în însăşi esenţa persoanei; libertatea de conştiinţă în societate, e un drept natural de a trăi după propria sa conştiinţă.
În situaţia în care se găseşte, de om slăbit prin păcat, omul are nevoie, în actele sale morale, şi de harul lui Dumnezeu, pentru a-şi păstra conştiinţa dreaptă.
<<< Înapoi la Abecedarul Credinţei
Comentarii
Trimiteți un comentariu